Interdependenta

Klaus Schwab,Director executiv şi iniţiator al World Economic Forum,in Foreign Affairs, Ian./Feb. 2008, sub titlul „Global Corporate Citizenship: Working With Governments and Civil Society”, exprima un punct de vedere interesant: asistam azi la o descreştere a puterii statelor şi a creşterii continue a influenţei companiilor asupra comunităţilor, vieţilor, oamenilor şi mediului. Altfel spus, pe măsură ce puterea statelor slăbeşte, sfera de influenţă a mediului de afaceri se lărgeşte. Concluzia lui Schwab este urmatoarea: "companiile trebuie să se implice în problemele sociale globale. În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că mediul de afaceri nu poate rezolva singur marile probleme globale cum ar fi sărăcia, slaba calitate a educaţiei şi a serviciilor de sănătate. Guvernele sunt primele responsabile pentru aceste servicii publice."

Responsabilitate sociala corporativa dincolo de sticla?

Pe 30 si 31 octombrie am luat parte la dezbaterile oganizate la initiativa lui Cristian Ducu, de Ethical Management, Corporate Strategy si Sustainable Development, o incercare, lipsita de succes, constat din pacate, de a reuni laolalta "oamenii din biblioteci" cu oamenii de afaceri pentru a discuta chestiuni de etica in afaceri. Poate ca absenta celor din urma s-a datorat in mare parte locatiei, Facultatea de Filosofie(un sediu extraordinar, la standarde occidentale..am vrea si la SNSPA un asemenea ambient, dar argumentul ca sediul din Povernei se afla in zona ultracentrala ar trebui sa ne fie suficient pentru a ne multumi cu ce avem). De ce spun asta? Pentru ca poate daca invitatia ar fi fost pentru Hilton sau Mariott, nu m indoiesc ca ar fi venit mai multi manageri. Asta e. Arata-mi un om de afaceri care vine la prima editie a unei conferinte pe tema eticii aplicate, in aula unei facultati...
Dupa cele doua zile am inceput sa ma gandesc serios ca responsabilitatea sociala corporativa are nevoie de o directie. Pana acum, directia sa romaneasca este spre relatii publice. A fi o corporatie care acorda un buget pentru activitatea de CSR echivaleaza, pentru noi, cu a face PR, a te promova, deci a face ceva tot in beneficiul corporativ, si mai putin cel social. Aici recunosc ca ma confrunt cu o dilema..pornind de la premisa ca ceea ce nu e mediatizat in mijloacele de comunicare in masa inseamna ca nu exista, si daca CSR-ul este PR tocmai pentru faptul ca activitatea orientata spre social a unei corporatii este facuta publica, atunci mai putem vorbi de CSR daca acesta nu este facut public? e la fel ca actele de caritate, in ideea ca rezultatul conteaza: donezi bani unui copil foarte grav bolnav pentru ca acesta sa se faca bine si nu tii neaparat ca numele tau sa fie cunoscut. Putem face o comparatie cu CSR-ul? La urma urmei, ce e mai important este rezultatul: un mediu inconjurator mai sanatos, o politica de etica viguroasa...nu conteaza numele. Dar totusi, putem vorbi de CSR dincolo de mediatizarea lui ?

Officer Linebaker

Ce-ar fi daca toate incalcarile de ordin etic dintr-o companie ar fi sanctionate imediaaat???...si nu prin sanctiuni oarecare, ci ci ajutorul lui Terry. Cultura etica s-ar imbunatati oare ? You must see this here :D
http://www.youtube.com/watch?v=oU1jra7RKCQ

Feţe şi peşti

Suntem o mână de feţe. Nimeni nu ştie tot ce ar trebui ştiut despre fiecare, mereu se omite câte ceva...câte un punct, o virgulă. Ce spun şi ce vezi nu e destul pentru ceea ce sunt. Sunt mai mult. Nici nu sunt sigură dacă ar fi bine să se ştie tot. Altfel..unde ar mai încăpea dorinţa mea, nevoia mea de a suferi fără ca nimeni să ştie? Peştii nu suferă decât atunci când nu sunt în apă; este singurul moment în care îşi dau seama că ceva le asigura viaţa. Oamenii suferă numai în apă pentru că ea crează un soi de insuficienţă. O apă în care niciodată nu vor exista destule cuvinte pentru a vorbi.. de asta zic: suntem ca peştii; ne mişcăm buzele pentru a nu spune nimic. Gândirea noastră nu se limitează la cuvintele pe care le vorbeşte, despre care niciodată nu pot avea certitudinea că sunt adevăr. Valoarea cuvintelor este adevărată sau falsă...ăsta e motivul pentru care le folosim. Pentru că adevărul e o obsesie care ne rumegă ideile. Dar uităm că adevărul e relativ, că e mai mult un „nu e”, ideal lipsit de finalitate; uităm că el dă naştere unui haos, decât pune temeliile unei ordini, că răstoarnă.

Suntem feţe bolnave. Cuvintele noastre nasc chinuri şi dureri ale minţii care se forţează să se convingă de ceea ce e adevărat şi necesar suficient...în zadar. Pentru că lumea în care trăim este lumea minţii noastre, lumea cuvintelor lipsite de sens, care zac atârnând de copaci, de oglinzi: cuvinte pe care le plimbăm cu mândrie în lesă. Pentru că feţele noastre sunt prea transparente pentru a ne vedea între noi şi pentru că oricum suntem prea ocupaţi să descoperim adevărul, care apropo nu există şi suficientul, care e, evident insuficient.

alte boabe

Backwards

Păşeam, mă-ntorceam înapoi.

Zâmbeam, mă plângeau lacrimile pe zâmbet.

Plângeam, mă zâmbeau zâmbetele pe lacrimă.

Cântam, se-ntorceau frunzele pe sunet.

Şi apoi vedeam,

Mă rugam mereu în urmă, pe zâmbet, pe lacrimă şi pe sunet.

Ce vezi şi ce te rogi?

M-a întrebat.

Ce urmă, ce zâmbet?

Ce lacrimă şi ce sunt?

Am răspuns întrebând.

Început de reflecţii

Am auzit că totul, totul trebuia să fie altceva,

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva,

Reflexele să fie reflexii.

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor.

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva

Şi paginile amurg să scrie, nu altceva;

Chem să vină, să vină la mine

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori.

Reflexele să fie reflexii...

Spuneau că vor veni în nou din nou

Să-i plimbe cu bărci albe

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi.

Încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor,

Te închini norilor şi scapi un strop;

Privesc înapoi şi ne-cunosc totul, totul...

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflexelor,

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi;

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Bob de nisip cu inimă de bob de grâu

Eu, curioasă: Te întrebam ce e un bob de nisip…

Tu apoi: În boabe de nisip îşi măsoară zeii nemurirea. Un bob de nisip e…un bob de nisip. Cum e un bob de mazăre, de grâu, de orez. Bobul de nisip intra în categoria boabelor.

Eu din nou: Înţeleg că este o unitate de măsură a incomensurabilului…cum poate fi măsurată nemurirea, de exemplu?

Tu, convingător: Tocami asta e… sunt unele lucruri pe care nu le poţi măsura…pentru că a le stabili o măsură înseamnă a le diminua din grandoare. Atunci foloseşti boabele de nisip…care măsoară incomensurabilul…da.

Eu, nedumerită: Şi…care ar mai fi lucrurile pe care nu le poţi măsura?A!!! Şi nu e măsura o dovadă a existenţei, o proprietate a firii?? Cum poate exista ceva care nu are măsură?

Tu, şoptind: Incomensurabilul este o dovadă mai evidentă că ceva este decât ar putea fi comensurabilul. De pildă, sentimentul că iubeşti o fiinţă…poate fi măsurat prin mulţimea faptelor pe care le faci pentru ea, prin mulţimea sentimentelor de bine pe care te face să le trăieşti…însă e o stare incomensurabilă totuşi…Niciodată nu poţi să exprimi profunda gratitudine faţă de ea…nu există destule cuvinte care ar putea fi rostite… prea multe clişeuri ne doboară.

Eu: Înţeleg acum…E ca atunci când mi-ai spus că, dacă mi-ai mărturisi că te-ai îndrăgostit de mine, ar fi un clişeu, dar ar fi adevărat…sentimentul pe care îl ai pentru mine intră în categoria incomensurabilelor..

Tu din nou: Incomensurabil pentru că nu se poate contoriza în cuvinte…incomensurabil pentru că nu are limite pentru a putea fi măsurate…

Eu: Se poate aplica regula bobului de nisip …

Tu: Mai trebuie să ştii despre boabele de nisip că ele stau mereu cu alte boabe laolaltă, formând grămezi. O grămadă e formată din cel puţin două boabe de acelaşi fel…

Eu: Adică…hmmm..şi dacă găsesc un bob de nisip într-o grămadă de boabe de grâu?

Tu: Atunci bobul de nisip e pierdut într-o grămadă de boabe de grâu, în mod voluntar.

Eu, cu uimire: Cum face pentru a reveni la grămada sa? Cum o va recunoaşte când va dori să se întoarcă?

Tu, cu inima mare: Nici o grămadă nu este conştientă de boabele sale. Ea nu ştie că este o grămadă decât atunci când nu mai există, când boabele o părăsesc pentru ceva mai bun. Boaba aceea de nisip pe care ai găsit-o în grămada de grâu îşi va fi dorit să fie acolo. Ştii…există momente când toate boabele se maturizează.. Când se întâmplă asta, ele părăsesc grămada din care faceau parte, pentru că, de fapt, în sinea lor, se identifică cu o alta. Atunci, boabele acestea vor forma o grămadă nouă.

Eu, întrebătoare: Bine dar…de ce nu s-a alăturat unei alte grămezi de nisip..boaba de nisip?

Tu, hotărât: Pentru că toate grămezile de nisip sunt la fel…ele au aceeaşi filosofie de viaţă…Filosofia de viaţă a grămezii de nisip este: “umple un gol pe care nimeni nu-l vede”; pe când filosofia grămezii de grâu este: “fii de folos pentru cine are nevoie să te semene pentru a te naşte iar”.

Eu: Filosofii diferite…mă gândesc acum că cea a grămezii de nisip ar putea fi prea puţin pentru un bob de nisip care vrea să îşi depăşească condiţia.

Tu, din nou: Filosofia bobului de grâu înseamnă recunoaştere, reinventare, aşteptarea revenirii…Ceea ce, pentru bobul de nisip, va fi un scop la un anumit moment dat al maturităţii sale.

Eu: Dar ce se întâmplă dacă bobul de nisip nu este primit de grămada de grâu? Până la urmă…un bob de nisip nu va fi niciodată un bob de grâu.

Tu: Ei bine…ştii însă ce cred? Cred că… un bob de nisip poate fi un bob de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu.

Eu, şoptit: Atunci,eu pot să spun că ceea ce mă faci tu să fiu este echivalent cu o grămadă de boabe de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu. Incomensurabil…

ER

I

Eleanor: Rosai…Dar tu ce crezi?

Rosai: Ce să cred despre ce ?

Eleanor: Despre ea .

Rosai: Care ea ?

Eleanor: Ei, cum care ea ?

Rosai : Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Eleanor:Vai! Despre ea…EA, EA! Mie mi se pare că a început să ne invadeze. E prea mult pentru noi. Tu…tu ce crezi despre ea ??

Rosai: Înţelege că nu pot să răspund…nu am toate cunoscutele. Nu ştiu cine este ea, nu ştiu ce face, nu ştiu ce speranţe are. Nu ştiu ce vrea, cine a recomandat-o.

Eleanor: Credeam că tu ştii mai multe. A început să apese greu pe noi. Respir din ce în ce mai greu.

Rosai: Ceea ce nu te omoara te seduce, ştii cum se spune..

Eleanor: Eu ştiam altfel…ce nu te omoară te face mai puternic.

Rosai: Ceea ce te face mai puternic te sedează…intri într-un fel de somn adânc…din care nu te mai poţi trezi. Mi s-a întâmplat şi mie odată. Simţeam că plutesc…totul avea alte forme, cerul era o stea şi norii abisuri. Intram într-o horă..un dans în care ne ţineam strâns de mână. Şi apoi mă aflam la marginea unei prăpăstii. Mă ţineam într-un fir de aţă albă…Toate sunt cusute cu aţă albă…de unde atâta aţă albă? Cine o produce? Mi-ar trebui o duzină de papiote de aţă albă…

Eleanor: Aţa neagră nu merge?

Rosai: Păi nu se vede bine…Aţa albă e albă ca să se vadă.

Eleanor: Se vede numai când e cusută pe negru…Şi invers, aţa neargă s-ar putea vedea numai atunci când e pe alb.

Rosai: Totuşi, prefer aţa albă..sunt mai multe lucruri negre de cusut decât albe ca s-o folosesc pe cea neagră.

Eleanor: Oaia neagră…de ce e neagră? De ce nu e albă? De ce oaia neagră a turmei?

Rosai: Pentru că cele negre sunt mult mai rare decât cele albe…

Eleanor: Mă ntreb…oare oile negre au conştiinţa că sunt oi negre? Pentru că eu nu cred că ele ştiu…eu cred că ele se cred oi şi atât. Tu ce crezi că eşti?

Rosai: Eu…am aripi. Atât ştiu despre mine. Nimic mai mult, nimic mai banal…Sunt o chestie cu aripi.

Eleanor: Câte sunt ? una…două..două aripi! Ai două aripi…imense. Ai putea să mă cuprinzi cu ele şi să mă ţii acolo. Crezi că se molipseşte? Să ai aripi? Vreau să am şi eu! Dar vreau mai multe!! O duzină de aripi!!

Rosai: Aripile se primesc de la început. Dacă nu le ai, nu le ai şi gata!

Eleanor: Nu se pot comanda? Nu se pot implanta..pui de aripi care să-mi crească şi mie în dreptul umerilor care acum îmi par atât de grei…ce umeri uşori aş avea dacă ar fi o duzină de aripi!! Ca o duzină de trandafiri!! Gata! Ştiu ce vreau de ziua mea! Vrei să-ţi spun? Uite, de ziua mea vreau să primesc o duzină de aripi!

Rosai: Aripile nu se pot oferi în dar. Aripile nu se pot cumpăra de nicăieri…nu poţi să mergi la aripărie aşa cum te duci la florărie şi să spui: “daţi-mi vă rog, o duzină de aripi”…

Eleanor: Trebuie să existe o aripărie pe undeva…de unde se importă oare? Unde cresc ele??

Rosai: De ce nu înţelegi…nu poţi să ai aripi doar pentru că vrei să ai aripi! Nu se dobândesc…

Eleanor: Dar ia ..uite-te mai atent la umerii mei…nu e nici o urmă de aripi? Poate că sunt mici, mici de tot…

Rosai: Nu…nu sunt.

Eleanor: Şi asta ce mă face să fiu? Te pomeneşti că vreo dezaripată ceva? Dar dacă tu nu vezi bine? Ar trebui să privesc o oglindă…ea mi-ar spune sigur dacă am sau nu aripi. Adu-mi-o! Despre ea este vorba…

Rosai: Să ştii că oglinda te minte uneori…

Eleanor: Şi tu mă poţi minţi la fel de bine.

Rosai: Da dar, oglinda te poate face să pari alta. Eu zic să te gândeşti bine înainte să faci asta. E o chestiune de viaţă şi de moarte.

Eleanor: Dacă oglinda mi-ar arăta aripile, atunci aş putea muri de fericire şi aş putea trăi mai departe…Cât de tare apasă…

II

(Aşezată în faţa unei oglinzi ovale, mare, Eleanor vorbeşte cu ea însăşi:)

Ea e... Mă aşteptam să-mi arăţi aripile (ridică din umeri; umărul drept, apoi umărul stâng)...nu o adunătură de culori neaoşe şi rebele, care nu-şi mai încap în forme (se aşează pe spate, jos, întinde braţele în lateral mimând că ar avea aripi, caută să le simtă).

(se întoarce cu faţa la oglindă): Uite..ochiul meu drept e mai albastru decât ochiul meu stâng...şi buza mea de sus e mai mică decât cea de jos...şi mâinile mele mici (îşi priveşte mâinile, le arată oglinzii:) Mâinile mele mici care şi-au dorit atât de mult să ştie să cânte la pian...eu cred că mâinile oamenilor spun multe despre ei..mâinile definesc (privindu-le în continuare cu pasiune) . Nu pot să spun exact..dar ştiu că toate mâinile au o poveste...mâinile ţin un secret; ele sunt tot ceea ce ţi-ai dori să fii. Mâinile mele, de exemplu...sunt mâini de om cu aripi; mâini mici, infinite..mâini care îţi pot contura chipul şi mâini care te pot ţine strâns, fără a-ţi da drumul vreodată... dar unde sunt aripile?…Trebuie să fie pe undeva. Imposibil…arată-mi aripile!

Rosai (ironic): Ei? Ţi-ai văzut aripile? Ce ţi-a arătat veritabila oglindă?

Eleanor (dezamăgită, uitându-se peste umeri): Ştiu că am aripi…doar că nu se văd cu ochiul liber. Simt că le am! Oglinzile nu arată întotdeauna tot! Rămâne cu ochii aţintiţi în oglindă. Privindu-se, ea intră într-o altă lume, în lumea oglinzii.

Eleanor: Uite-le! (aripi mari, albe îi apar în prelungirea umerilor perlaţi). Frumoasele mele aripi!

Rosai: Eleanor! Trezeşte-te! Oglinda te trage în lumea ei! Eleanor! Tu nu ai aripi, Eleanor!! Oglinda te face să vezi ceea ce vrei tu să vezi…Ea e cea care apasă.

Eleanor: Nu e drept..De ce să fii numai tu cel cu aripi? De ce îmi iei aripile, sfidându-le existenţa! De ce nu crezi în aripile mele? Aripile mele albe…Oglinda le arată atât de clar, iar tu…tu nu le poţi vedea, Rosai…

Rosai: Eleanor, tu eşti o inimă! Eşti o inimă care pompează viaţa! Tu nu poţi să ai aripi! Tu dai viaţa şi iei viaţa…eşti prima şi ultima care bate în ritmul secundarului.

Eleanor: Inimile pot avea aripi! Voi fi o inimă înaripată…nu o inimă simplă.

Rosai: Eleanor, aripile mele sunt pentru a te ţine pe tine. Sunt aripi pentru o inimă! Iar tu eşti o inimă pentru două aripi…nu poţi să schimbi ceea ce ţi-a fost dat să fii! Dacă faci asta, dintr-o ambiţie nebună de a avea şi tu aripi ca ale mele…mă vei distruge; pentru că, vezi tu, aripile mele nu pot exista fără ca inima ta să fie aşa cum e acum. Nu vei mai fi o inimă..vei fi o inimă înaripată…iar rostul meu se va spulbera. Ah, oglindă!

Eleanor: Oglinda arată ceea ce trebuie. Arată ceea ce sunt. Oglinda…(se apropie prea mult, oglinda se sparge, încetează a-şi mai vedea aripile) Aripile mele…Rosai! Aripile mele sunt bucăţi!

Rosai: Inima mea…

Eleanor: M-am apropiat prea mult..

Rosai: Oglinda se sparge şi atunci, imaginea din ea sare în mii de bucăţi. Important este ce rămâne din tine după ce te-ai privit. Tu..eşti o inimă. Şi vei rămâne o inimă…care îmi sedează aripile, care nu mă omoară, dar care mă face de o mie de ori mai puternic.

Oglinzile se sparg, o inimă rămâne o inimă şi atât, iar aripile lui Rosai rămân scutul inimii lui Eleanor.

how they play

Cand privesc un animal care se joaca, stand la panda si apoi, de-o data, napustindu-se, ma gandesc cu ce suntem noi, „astia” diferiti de el. Imi vine clar in minte ce spun mare parte din manualele despre comunicarea umana, ca ceea ce ne distinge de el e capacitatea noastra de a emite si recepta simboluri; abilitatea dea a coda si de a decoda sensuri, deci posibilitatea de a atribui un sens comun fiecarui element care ne compune "simfonia". Comunicarea umana e ca o simfonie clasica. Diferenta majora insa, e-n originea ratiunii. Ratiunea animalului are punctul de plecare in instinctul de supravietuire; motiv pentru care tot ceea ce face este pentru a supravietui. Ratiunea animala e condusa de lupta pentru putere: violenta e inerenta si apare atunci cand vine vorba de hrana, de inmultire si de teritoriu. In orice caz, ratiunea de a fi a animalului este aceea de a exista.
Pentru noi, "astialaltii", din cauza simbolului, ratiunea de a exista e completata de aceea de a semnifica. Omul exista si semnifica; insusi faptul ca exista nu e de ajuns pentru a spune ca el si semnifica. Instinctul de supravietuire, as zice, e completat de un instinct de a simboliza, sau, altfel zis, instinctul de suprevietuire e instinctul de simbolizare. Mathematically speaking,omul exista daca si numai daca emite si recepteaza sensuri. Sensul sau e insusi sensul. Sensul animalului e instinctul de supravietuire. Nimic nou sub soare.

"Vă dorim călătorie plăcută !"

nu vreau să comentez ambuteiajele care se formează în Bucureşti atunci când plouă...toată lumea face asta şi e normal să te revolţi pentru asta: nu ajungi la timp, stai ore întregi în autobuz cu nişte necunoscuţi care suspină şi încep să dea din picioare de nervi...mi s-a părut amuzant..probabil pentru că eu nu mă grăbeam să ajung undeva...dar cel mai amuzant a fost când, după o oră de stat în 385 pe un traseu pe care în mod normal se fac 5 minute, intră urmăroarea frază: "vă dorim călătorie plăcută!". Pentru câteva minute, toată lumea, încruntată şi agitată, a zâmbit...un zâmbet ironic, e adevărat, dar un zâmbet, un zâmbet conspirativ...E adevărat că situaţia în care toţi ne aflam...ne-a determinat să receptăm mesajul ratb-ului într-un mod ironic...şi atunci m-am gândit: dece să nu aibă ratb ul în situaţii de genul ăsta anumite mesaje, cu un conţinut comic, pe care să le difuzeze? Unora s-ar putea să nu le ardă, dar măcar le-ar mai distrage atenţia ...şi nu ar mai avea atât de multe riduri..

de florii...în curtea ţăranului român

Meşteşugari de peste tot din România, cuibăriţi în casele de la Muzeul Satului au venit să ne aducă tradiţia, de Florii, ca să ne amintească de frumuseţea lucrurilor simple...ce bine te simţi şi ce sentiment vibrant când îi vezi cum fac arta...ouă încondeiate...şi conştiinţa mea de viitor om de pr îmi spune...făcând o comparaţie cu Muzeul satului din Suceava, care nu prea are vizitatori de obicei...că sărbătorile adună oamenii la Muzeul Satului din Bucureşti- aşa a devenit un loc popular...dar mai e un mic detaliu: unii din cei care vin aici...vin cu dorinţa de a-şi aminti şi de a simţi putin din atmosfera de la bunici (amintire pe care, inevitabil, am avut-o şi eu... interesant cum unele locuri îţi amintesc de altele...mirosul de fân uscat, câmpul de spice de grâu...toate mi-au venit în minte cât am stat acolo).Mai sunt şi părinţii care vin cu copiii pentru a le arăta o bucăţică din tradiţie... sentiment reconfortant...

Intraţi! Sunteţi bine veniţi!

Loc memorial. Piaţa Universităţii

un film documentar, născut aproape arhivistic, al acestei memorii care îşi pierde din valoare..."Loc al memoriei. Piaţa Universităţii"- Valeriu Antonici, Mihai Bănică-demonstrează că încă nu s-a descoperit un leac pentru vindecarea memoriei...un film care îi întreabă pe oameni în plină stradă ce anume le evocă acest loc- parte din imaginarul Revoluţiei din 89.Distincţia dintre memorie şi istorie este fundamentală. Aşa începe discursul lui Mihai Bănică. Pentru că memoria implică participare, istoria se povesteşte, memoria se simte, se "doare".

Piaţa Universităţii este ambivalent: este un loc al memoriei, dar şi un loc al istoriei...un loc luminat, dar care astăzi trebuie să îşi redobândească acea lumină. Mi-am dat seama, vizionând şi trăind acest film care surprinde reprezentarea pe care românii o au despre acest moment din memoria României, amalgamul care este astăzi Piaţa Universităţii: contrastul frapant dintre loc al sacrificiului şi simbolurile lumii consumeriste,bannere publicitare, loc al suporterilor pentru a sărbători...nu există nicio ordine ... Şi care va fi viitorul Pieţei? Se întreabă autorul...

Ce se va întâmpla cu acest loc al memoriei-mă întreb- vă întreb şi pe voi.

dialog de stele in zi

-de multe ori te gandesti ca poate e mai bine sa renunti...ca poate e mai simplu, ca poate va fi mai bine asa...si apoi, iti amintesti ca asta ar fi o dovada de slabiciune...nu se preteaza la tine..dar totusi...oare n-ar fi mai simplu daca as renunta? ce ma face sa continui?
-pofta.Dorinta de a starui si incercarea de a astepta...speranta...acel ceva lipicios, care apare atunci cand vrei sa renunti..."we all are made out of stars"scria pe tricoul cuiva.
-dar stelele..mor si ele...dispar pentru totdeauna din bolta. Nu e nicio cale de intoarcere...there is no way back...cum poti sa spui ca suntem facuti din stele?
-vorbesc de o constelatie...suntem facuti din stele care mor...si din stele care se nasc...iar cele care mor sunt inlocuite mereu de cele care se nasc..e un circuit, intelegi?stelele care se nasc umplu golul lasat de cele care mor..nu suntem niciodata la fel..nu ramanem aceiasi...
-si daca...stelele nu s-ar mai naste? ce s-ar intampla cu constelatia atunci?
-atunci...trebuie sa astepti sa se faca noapte...noaptea naste stele...

Mo s-a intors!!

after the rain comes sun, after the sun comes rain again...N-o sa incep prin a explica motivele pentru care nu am mai postat nimic pe blog...n-am mai vrut si gata...acum, am revenit pentru o vreme...si asta pentru ca olimpiadele comunicarii au inceput si pentru ca vrem, nu vrem, trebuie sa ne bloguim pentru asta...Sooo!!! Blogareala!!!

Interesant cum daca nu esti constrans de anumite imprejurari, nu ajungi sa faci lucruri...ma gandeam zilele trecute la asta...ideea e ca nu stiu cat de mult imi place sa ma disec...pentru ca blogul e ca un laborator de disectie..nu stiu cat de mult vreau sa spun despre mine..nu stiu cat de mult vreau sa ma expun...sa incep sa ma dezbrac in fata voastra...in fine..in primul rand nu inteleg de ce ar sta cineva sa citesca ce am spus...la cate se intampla astazi..de ce te-ar interesa gandurile mele? ca am ajuns sa citim mai mult bloguri decat carti..poate e adevarat..dar totusi...oricat de mult m-as stradui sa inteleg motivele pentru care sa scriu pe blog, nimic nu se intrezareste la orizont...bloguim, pur si simplu...si facem loc unei noi clase sociale: blogger-ul!!!
Mo, the blogger, is here to take a glimpse!

OC !!!

HAI PE STADION!!

Never 2 little, 2 late for diamonds

Fiecare zi e o comoara. Si pentru ca e atat de aproape de tine, nu o vezi. Noi stam pe comori si nici macar nu stim asta. Stii povestea batranului care a plecat in cautarea diamantelor ? Batranul era indragostit de diamante, erau niste pietre aparte, inestimabile, stralucitoare, dar si foarte rare. Dorinta de a colectiona diamante l-a facut chiar sa renunte la propria locuinta, plecand in cautarea pietrelor pretioase. Dupa o vreme, o mare descoperire s-a facut... o mina de diamante... aceasta se afla chiar in adancimea pamantului pe care isi avea el livada.
Nu stiu daca e bine sau nu ... ca nu vedem comorile, ca le confundam cu altele sau ca pur si simplu nu ne intereseaza. Poate ca unii ar fi mai tristi decat sunt deja, poate ca altii vor deveni mai recunoscatori ... Depinde.
Dar nu e niciodata prea tarziu sa-ti pui ochelarii care estimeaza diamantele...

Life is so peculiar
You get so wet in the rain
You get so warm in the sunshine
It doesn't pay to complain

When I get up each morning
There's nothing to breathe but air
And when I look in the mirror
There's nothing to comb but hair
And when I sit down to breakfast
There's nothing to eat but food
Life is so peculiar but you can't stay home and brood

Oh life is so peculiar
The deserts only got sand
The oceans only got water
(and you can't drink it all)
You never know where you stand

When I get out to dinner
There's nothing to wear but clothes
Whenever I get sleepy
There's nothing to do but doze
Whenever I get thirsty
There's nothing to do but drink
Life is no peculiar that it makes you stop and think

Yes, life is so peculiar
A fork belongs with a knife
Corn beef is lost without cabbage
A husband should have a wife
Life is so peculiar but, as everybody says, "That's life"

Oh life is so peculiar
A bird can usually sing
A pearl is made by an oyster
You can be sure of a thing

Well when I get tired of resting
There's nothing to do but walk
When I don't care to listen
There's nothing to do but talk
When I'm up in an airplane
There's nothing to do but fly
Life is so peculiar but I always wonder why

Simplest

Yes, I do believe simple is the best, the funkiest. Sa te intorci la lucrurile simple e ca si cum te-ai intoarce in timp, e ca si cu te-ai revedea si resimti copil din nou. Nu poti sa iti amintesti de lucrurile simple decat atunci cand te afli in preajma unor oameni simpli. Simpli, dar cu mari asteptari. E sfidator de emotionant, sfidator de adevarat. Intotdeauna am crezut in lucrurile simple, fara complicatii- si de fapt totul este simplu, daca este tratat ca atare. Eu ii dau semnificatie, ii atribui un sens si lucrurile simple castiga intotdeauna. Simplu nu inseamna usor, probabil ca ti-ai dat deja seama; simplu inseamna fara complicatii, fara ate incalcite, este starea permanenta de inceput. Anul acesta, este anul reintoarcerii la simplitate.Pentru ca e o provocare. Aminteste-ti de lucrurile simple si gandeste-te la oamenii simpli pe care i-ai cunoscut pana acum, la zambetul lor clar,la ochii lor stralucitori de dorinta, la chipul cald. Simple things never go to an end . Have a simple 2008 !!!