alte boabe

Backwards

Păşeam, mă-ntorceam înapoi.

Zâmbeam, mă plângeau lacrimile pe zâmbet.

Plângeam, mă zâmbeau zâmbetele pe lacrimă.

Cântam, se-ntorceau frunzele pe sunet.

Şi apoi vedeam,

Mă rugam mereu în urmă, pe zâmbet, pe lacrimă şi pe sunet.

Ce vezi şi ce te rogi?

M-a întrebat.

Ce urmă, ce zâmbet?

Ce lacrimă şi ce sunt?

Am răspuns întrebând.

Început de reflecţii

Am auzit că totul, totul trebuia să fie altceva,

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva,

Reflexele să fie reflexii.

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor.

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva

Şi paginile amurg să scrie, nu altceva;

Chem să vină, să vină la mine

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori.

Reflexele să fie reflexii...

Spuneau că vor veni în nou din nou

Să-i plimbe cu bărci albe

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi.

Încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor,

Te închini norilor şi scapi un strop;

Privesc înapoi şi ne-cunosc totul, totul...

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflexelor,

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi;

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Bob de nisip cu inimă de bob de grâu

Eu, curioasă: Te întrebam ce e un bob de nisip…

Tu apoi: În boabe de nisip îşi măsoară zeii nemurirea. Un bob de nisip e…un bob de nisip. Cum e un bob de mazăre, de grâu, de orez. Bobul de nisip intra în categoria boabelor.

Eu din nou: Înţeleg că este o unitate de măsură a incomensurabilului…cum poate fi măsurată nemurirea, de exemplu?

Tu, convingător: Tocami asta e… sunt unele lucruri pe care nu le poţi măsura…pentru că a le stabili o măsură înseamnă a le diminua din grandoare. Atunci foloseşti boabele de nisip…care măsoară incomensurabilul…da.

Eu, nedumerită: Şi…care ar mai fi lucrurile pe care nu le poţi măsura?A!!! Şi nu e măsura o dovadă a existenţei, o proprietate a firii?? Cum poate exista ceva care nu are măsură?

Tu, şoptind: Incomensurabilul este o dovadă mai evidentă că ceva este decât ar putea fi comensurabilul. De pildă, sentimentul că iubeşti o fiinţă…poate fi măsurat prin mulţimea faptelor pe care le faci pentru ea, prin mulţimea sentimentelor de bine pe care te face să le trăieşti…însă e o stare incomensurabilă totuşi…Niciodată nu poţi să exprimi profunda gratitudine faţă de ea…nu există destule cuvinte care ar putea fi rostite… prea multe clişeuri ne doboară.

Eu: Înţeleg acum…E ca atunci când mi-ai spus că, dacă mi-ai mărturisi că te-ai îndrăgostit de mine, ar fi un clişeu, dar ar fi adevărat…sentimentul pe care îl ai pentru mine intră în categoria incomensurabilelor..

Tu din nou: Incomensurabil pentru că nu se poate contoriza în cuvinte…incomensurabil pentru că nu are limite pentru a putea fi măsurate…

Eu: Se poate aplica regula bobului de nisip …

Tu: Mai trebuie să ştii despre boabele de nisip că ele stau mereu cu alte boabe laolaltă, formând grămezi. O grămadă e formată din cel puţin două boabe de acelaşi fel…

Eu: Adică…hmmm..şi dacă găsesc un bob de nisip într-o grămadă de boabe de grâu?

Tu: Atunci bobul de nisip e pierdut într-o grămadă de boabe de grâu, în mod voluntar.

Eu, cu uimire: Cum face pentru a reveni la grămada sa? Cum o va recunoaşte când va dori să se întoarcă?

Tu, cu inima mare: Nici o grămadă nu este conştientă de boabele sale. Ea nu ştie că este o grămadă decât atunci când nu mai există, când boabele o părăsesc pentru ceva mai bun. Boaba aceea de nisip pe care ai găsit-o în grămada de grâu îşi va fi dorit să fie acolo. Ştii…există momente când toate boabele se maturizează.. Când se întâmplă asta, ele părăsesc grămada din care faceau parte, pentru că, de fapt, în sinea lor, se identifică cu o alta. Atunci, boabele acestea vor forma o grămadă nouă.

Eu, întrebătoare: Bine dar…de ce nu s-a alăturat unei alte grămezi de nisip..boaba de nisip?

Tu, hotărât: Pentru că toate grămezile de nisip sunt la fel…ele au aceeaşi filosofie de viaţă…Filosofia de viaţă a grămezii de nisip este: “umple un gol pe care nimeni nu-l vede”; pe când filosofia grămezii de grâu este: “fii de folos pentru cine are nevoie să te semene pentru a te naşte iar”.

Eu: Filosofii diferite…mă gândesc acum că cea a grămezii de nisip ar putea fi prea puţin pentru un bob de nisip care vrea să îşi depăşească condiţia.

Tu, din nou: Filosofia bobului de grâu înseamnă recunoaştere, reinventare, aşteptarea revenirii…Ceea ce, pentru bobul de nisip, va fi un scop la un anumit moment dat al maturităţii sale.

Eu: Dar ce se întâmplă dacă bobul de nisip nu este primit de grămada de grâu? Până la urmă…un bob de nisip nu va fi niciodată un bob de grâu.

Tu: Ei bine…ştii însă ce cred? Cred că… un bob de nisip poate fi un bob de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu.

Eu, şoptit: Atunci,eu pot să spun că ceea ce mă faci tu să fiu este echivalent cu o grămadă de boabe de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu. Incomensurabil…

ER

I

Eleanor: Rosai…Dar tu ce crezi?

Rosai: Ce să cred despre ce ?

Eleanor: Despre ea .

Rosai: Care ea ?

Eleanor: Ei, cum care ea ?

Rosai : Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Eleanor:Vai! Despre ea…EA, EA! Mie mi se pare că a început să ne invadeze. E prea mult pentru noi. Tu…tu ce crezi despre ea ??

Rosai: Înţelege că nu pot să răspund…nu am toate cunoscutele. Nu ştiu cine este ea, nu ştiu ce face, nu ştiu ce speranţe are. Nu ştiu ce vrea, cine a recomandat-o.

Eleanor: Credeam că tu ştii mai multe. A început să apese greu pe noi. Respir din ce în ce mai greu.

Rosai: Ceea ce nu te omoara te seduce, ştii cum se spune..

Eleanor: Eu ştiam altfel…ce nu te omoară te face mai puternic.

Rosai: Ceea ce te face mai puternic te sedează…intri într-un fel de somn adânc…din care nu te mai poţi trezi. Mi s-a întâmplat şi mie odată. Simţeam că plutesc…totul avea alte forme, cerul era o stea şi norii abisuri. Intram într-o horă..un dans în care ne ţineam strâns de mână. Şi apoi mă aflam la marginea unei prăpăstii. Mă ţineam într-un fir de aţă albă…Toate sunt cusute cu aţă albă…de unde atâta aţă albă? Cine o produce? Mi-ar trebui o duzină de papiote de aţă albă…

Eleanor: Aţa neagră nu merge?

Rosai: Păi nu se vede bine…Aţa albă e albă ca să se vadă.

Eleanor: Se vede numai când e cusută pe negru…Şi invers, aţa neargă s-ar putea vedea numai atunci când e pe alb.

Rosai: Totuşi, prefer aţa albă..sunt mai multe lucruri negre de cusut decât albe ca s-o folosesc pe cea neagră.

Eleanor: Oaia neagră…de ce e neagră? De ce nu e albă? De ce oaia neagră a turmei?

Rosai: Pentru că cele negre sunt mult mai rare decât cele albe…

Eleanor: Mă ntreb…oare oile negre au conştiinţa că sunt oi negre? Pentru că eu nu cred că ele ştiu…eu cred că ele se cred oi şi atât. Tu ce crezi că eşti?

Rosai: Eu…am aripi. Atât ştiu despre mine. Nimic mai mult, nimic mai banal…Sunt o chestie cu aripi.

Eleanor: Câte sunt ? una…două..două aripi! Ai două aripi…imense. Ai putea să mă cuprinzi cu ele şi să mă ţii acolo. Crezi că se molipseşte? Să ai aripi? Vreau să am şi eu! Dar vreau mai multe!! O duzină de aripi!!

Rosai: Aripile se primesc de la început. Dacă nu le ai, nu le ai şi gata!

Eleanor: Nu se pot comanda? Nu se pot implanta..pui de aripi care să-mi crească şi mie în dreptul umerilor care acum îmi par atât de grei…ce umeri uşori aş avea dacă ar fi o duzină de aripi!! Ca o duzină de trandafiri!! Gata! Ştiu ce vreau de ziua mea! Vrei să-ţi spun? Uite, de ziua mea vreau să primesc o duzină de aripi!

Rosai: Aripile nu se pot oferi în dar. Aripile nu se pot cumpăra de nicăieri…nu poţi să mergi la aripărie aşa cum te duci la florărie şi să spui: “daţi-mi vă rog, o duzină de aripi”…

Eleanor: Trebuie să existe o aripărie pe undeva…de unde se importă oare? Unde cresc ele??

Rosai: De ce nu înţelegi…nu poţi să ai aripi doar pentru că vrei să ai aripi! Nu se dobândesc…

Eleanor: Dar ia ..uite-te mai atent la umerii mei…nu e nici o urmă de aripi? Poate că sunt mici, mici de tot…

Rosai: Nu…nu sunt.

Eleanor: Şi asta ce mă face să fiu? Te pomeneşti că vreo dezaripată ceva? Dar dacă tu nu vezi bine? Ar trebui să privesc o oglindă…ea mi-ar spune sigur dacă am sau nu aripi. Adu-mi-o! Despre ea este vorba…

Rosai: Să ştii că oglinda te minte uneori…

Eleanor: Şi tu mă poţi minţi la fel de bine.

Rosai: Da dar, oglinda te poate face să pari alta. Eu zic să te gândeşti bine înainte să faci asta. E o chestiune de viaţă şi de moarte.

Eleanor: Dacă oglinda mi-ar arăta aripile, atunci aş putea muri de fericire şi aş putea trăi mai departe…Cât de tare apasă…

II

(Aşezată în faţa unei oglinzi ovale, mare, Eleanor vorbeşte cu ea însăşi:)

Ea e... Mă aşteptam să-mi arăţi aripile (ridică din umeri; umărul drept, apoi umărul stâng)...nu o adunătură de culori neaoşe şi rebele, care nu-şi mai încap în forme (se aşează pe spate, jos, întinde braţele în lateral mimând că ar avea aripi, caută să le simtă).

(se întoarce cu faţa la oglindă): Uite..ochiul meu drept e mai albastru decât ochiul meu stâng...şi buza mea de sus e mai mică decât cea de jos...şi mâinile mele mici (îşi priveşte mâinile, le arată oglinzii:) Mâinile mele mici care şi-au dorit atât de mult să ştie să cânte la pian...eu cred că mâinile oamenilor spun multe despre ei..mâinile definesc (privindu-le în continuare cu pasiune) . Nu pot să spun exact..dar ştiu că toate mâinile au o poveste...mâinile ţin un secret; ele sunt tot ceea ce ţi-ai dori să fii. Mâinile mele, de exemplu...sunt mâini de om cu aripi; mâini mici, infinite..mâini care îţi pot contura chipul şi mâini care te pot ţine strâns, fără a-ţi da drumul vreodată... dar unde sunt aripile?…Trebuie să fie pe undeva. Imposibil…arată-mi aripile!

Rosai (ironic): Ei? Ţi-ai văzut aripile? Ce ţi-a arătat veritabila oglindă?

Eleanor (dezamăgită, uitându-se peste umeri): Ştiu că am aripi…doar că nu se văd cu ochiul liber. Simt că le am! Oglinzile nu arată întotdeauna tot! Rămâne cu ochii aţintiţi în oglindă. Privindu-se, ea intră într-o altă lume, în lumea oglinzii.

Eleanor: Uite-le! (aripi mari, albe îi apar în prelungirea umerilor perlaţi). Frumoasele mele aripi!

Rosai: Eleanor! Trezeşte-te! Oglinda te trage în lumea ei! Eleanor! Tu nu ai aripi, Eleanor!! Oglinda te face să vezi ceea ce vrei tu să vezi…Ea e cea care apasă.

Eleanor: Nu e drept..De ce să fii numai tu cel cu aripi? De ce îmi iei aripile, sfidându-le existenţa! De ce nu crezi în aripile mele? Aripile mele albe…Oglinda le arată atât de clar, iar tu…tu nu le poţi vedea, Rosai…

Rosai: Eleanor, tu eşti o inimă! Eşti o inimă care pompează viaţa! Tu nu poţi să ai aripi! Tu dai viaţa şi iei viaţa…eşti prima şi ultima care bate în ritmul secundarului.

Eleanor: Inimile pot avea aripi! Voi fi o inimă înaripată…nu o inimă simplă.

Rosai: Eleanor, aripile mele sunt pentru a te ţine pe tine. Sunt aripi pentru o inimă! Iar tu eşti o inimă pentru două aripi…nu poţi să schimbi ceea ce ţi-a fost dat să fii! Dacă faci asta, dintr-o ambiţie nebună de a avea şi tu aripi ca ale mele…mă vei distruge; pentru că, vezi tu, aripile mele nu pot exista fără ca inima ta să fie aşa cum e acum. Nu vei mai fi o inimă..vei fi o inimă înaripată…iar rostul meu se va spulbera. Ah, oglindă!

Eleanor: Oglinda arată ceea ce trebuie. Arată ceea ce sunt. Oglinda…(se apropie prea mult, oglinda se sparge, încetează a-şi mai vedea aripile) Aripile mele…Rosai! Aripile mele sunt bucăţi!

Rosai: Inima mea…

Eleanor: M-am apropiat prea mult..

Rosai: Oglinda se sparge şi atunci, imaginea din ea sare în mii de bucăţi. Important este ce rămâne din tine după ce te-ai privit. Tu..eşti o inimă. Şi vei rămâne o inimă…care îmi sedează aripile, care nu mă omoară, dar care mă face de o mie de ori mai puternic.

Oglinzile se sparg, o inimă rămâne o inimă şi atât, iar aripile lui Rosai rămân scutul inimii lui Eleanor.

how they play

Cand privesc un animal care se joaca, stand la panda si apoi, de-o data, napustindu-se, ma gandesc cu ce suntem noi, „astia” diferiti de el. Imi vine clar in minte ce spun mare parte din manualele despre comunicarea umana, ca ceea ce ne distinge de el e capacitatea noastra de a emite si recepta simboluri; abilitatea dea a coda si de a decoda sensuri, deci posibilitatea de a atribui un sens comun fiecarui element care ne compune "simfonia". Comunicarea umana e ca o simfonie clasica. Diferenta majora insa, e-n originea ratiunii. Ratiunea animalului are punctul de plecare in instinctul de supravietuire; motiv pentru care tot ceea ce face este pentru a supravietui. Ratiunea animala e condusa de lupta pentru putere: violenta e inerenta si apare atunci cand vine vorba de hrana, de inmultire si de teritoriu. In orice caz, ratiunea de a fi a animalului este aceea de a exista.
Pentru noi, "astialaltii", din cauza simbolului, ratiunea de a exista e completata de aceea de a semnifica. Omul exista si semnifica; insusi faptul ca exista nu e de ajuns pentru a spune ca el si semnifica. Instinctul de supravietuire, as zice, e completat de un instinct de a simboliza, sau, altfel zis, instinctul de suprevietuire e instinctul de simbolizare. Mathematically speaking,omul exista daca si numai daca emite si recepteaza sensuri. Sensul sau e insusi sensul. Sensul animalului e instinctul de supravietuire. Nimic nou sub soare.