Suntem o mână de feţe. Nimeni nu ştie tot ce ar trebui ştiut despre fiecare, mereu se omite câte ceva...câte un punct, o virgulă. Ce spun şi ce vezi nu e destul pentru ceea ce sunt. Sunt mai mult. Nici nu sunt sigură dacă ar fi bine să se ştie tot. Altfel..unde ar mai încăpea dorinţa mea, nevoia mea de a suferi fără ca nimeni să ştie? Peştii nu suferă decât atunci când nu sunt în apă; este singurul moment în care îşi dau seama că ceva le asigura viaţa. Oamenii suferă numai în apă pentru că ea crează un soi de insuficienţă. O apă în care niciodată nu vor exista destule cuvinte pentru a vorbi.. de asta zic: suntem ca peştii; ne mişcăm buzele pentru a nu spune nimic. Gândirea noastră nu se limitează la cuvintele pe care le vorbeşte, despre care niciodată nu pot avea certitudinea că sunt adevăr. Valoarea cuvintelor este adevărată sau falsă...ăsta e motivul pentru care le folosim. Pentru că adevărul e o obsesie care ne rumegă ideile. Dar uităm că adevărul e relativ, că e mai mult un „nu e”, ideal lipsit de finalitate; uităm că el dă naştere unui haos, decât pune temeliile unei ordini, că răstoarnă.
Suntem feţe bolnave. Cuvintele noastre nasc chinuri şi dureri ale minţii care se forţează să se convingă de ceea ce e adevărat şi necesar suficient...în zadar. Pentru că lumea în care trăim este lumea minţii noastre, lumea cuvintelor lipsite de sens, care zac atârnând de copaci, de oglinzi: cuvinte pe care le plimbăm cu mândrie în lesă. Pentru că feţele noastre sunt prea transparente pentru a ne vedea între noi şi pentru că oricum suntem prea ocupaţi să descoperim adevărul, care apropo nu există şi suficientul, care e, evident insuficient.
