Piesa 1

Slăbiciuni în recunoaştere


Slăbiciunile sunt mereu aceleaşi. Dar altele pentru fiecare-n parte. Ele se păstrează la lumină de lumânare şi, uneori, se aşteaptă. Se aşteaptă pentru ca atunci când pleacă, puterea să revină.

Voce 1: Nu te juca cu lumina, aprinde doar o lumânare şi aşteaptă. Aşteaptă să apară. Mai aşteaptă. Încă aşteaptă. Trebuie să apară. Ştii, până la urmă, ceea ce aştepţi este ceea ce ai chemat, ce ai aprobat pe sub mustăţi. N-ar trebui să dureze; dar totuşi slăbiciunile se arată întotdeauna cu ceva întârziere. E tipic lor... Vin în urma cuvintelor, în trap..apoi la galop...din ce în ce mai repede. Dar e întuneric...şi n-o să le vedem sosind. Şi apoi...cum ne vor recunoaşte?

Voce 2: Aşteaptă, doar aşteaptă, contemplă starea de aşteptare. Vor veni.

Voce 3: Ştii tu, uneori mă gândesc de ce le aşteptăm mereu. N-ar putea ele să vină şi gata? Să nu mai plece? De ce pleacă şi apoi vin şi iar pleacă şi iar vin...

Voce 4: Le place să fie recunoscute.

paradox de furnica

Iti povesteam despre soare şi..despre furnici...tu râdeai, cum adică furnicile n-au creier repetai, poate sunt roboţi. şi după asta îţi explicam cum mi se pare de incredibil că nişte furnici aşa mici fac atât de multe, clădesc imperii, şi cu toate astea nu au creier. or fi având o boabă de creier, imi zici. şi continuu să te întreb oare ce gândesc furnicile roşii despre cele negre sau dacă pot să facă asta..tu spui că poate vorbesc despre modă, despre ce se mai poarta. mi se pare absurd, furnicile au lucruri fundamentale de discutat. şi totuşi îmi amintesc, când eram mici, stricam muşuroaiele de furnici. şi tu făceai asta, nu-i aşa? ca să le vezi reacţia, cum se agită să repună totul la loc..e genetic. aşa cum noi avem trebuinţe şi ne naştem păstrând moştenirea genetică a predecesorilor noştri în creierul reptilian, aşa sunt şi furnicile. dar ele sunt mai deştepte. ele ştiu ce au de făcut din prima. şi mai fac ceva interesant. clădesc şi trăiesc împreună.

bărci sau despre plutire

am luat cu mine tot. cele 5 lucruri de care nu mă pot despărţi vreodată. nu, rujul nu e inclus. nimic din ce ar putea să mă facă să par alta. şi nici cărţile nu le-am luat, nici creioanele colorate.
am luat de fapt ceva care face cât toate cele 5 şi mai mult, mult mai mult decât atât. e o barcă. din cele liniştitoare. din cele care te duc acolo unde ţi-ai dorit să ajungi încă de când erai copil. din cele care pot să te ducă în larg şi pe care poţi sta întins fără probleme cu burta la soare. e albastră. seamănă cu cele albe, dar nu se compară la calitate. materialul e indubitabil unul bun, cel mai bun. asta ar trebui să te convingă să-ţi iei şi tu una. ce zici?

vei uita toate astea

cred că mulţi dintre noi păstrează amintirea cărţilor din copilărie, a poveştilor din ele, dar mai ales a imaginilor de pe coperţi. pentru mine, Joli, răţuşca, Popi, povestea şoricelului care voia să devină tigru au rămas acolo undeva, ca un refugiu în inima mea de copil. interesant cum amintitrile noastre sunt şi ele selective... vreau ca în seara asta să vă spun o poveste dintr-o cartină plină de amintiri, la care m-am întors de curând. o poveste despre oameni

regulile pentru a deveni o fiinţă umană
1. veţi primi un corp
vă place sau nu vă place, va fi al vostru pentru întreaga viaţă.

2.veţi învăţa lecţii
sunteţi înscrişi la o şcoală cu informaţii non-stop numită viaţă. în fiecare zi la această şcoală veţi avea ocazia să învăţaţi câte o lecţie. S-ar putea să vă placă lecţiile, sau s-ar putea să le consideraţi irelevante şi prosteşti.

3.nu există greşeli, numai lecţii
dezvoltarea este un proces de încercări şi nereuşite: experimentare. Experimentele "ratate" fac parte din acest proces, tot aşa cum fac parte şi experimentele "reuşite".

4.o lecţie se repetă până când se învaţă
o lecţie va fi prezentată sub mai multe forme până când o veţi învăţa. Numai după ce aţi învăţat-o puteţi trece la altă lecţie.

5.procesul de învăţare nu se termină niciodată
nu există moment al vieţii care să nu conţină o lecţie. Dacă sunteţi viu, atunci aceste lecţii trebuie învăţate.

6."acolo" nu este mai bun decât "aici"
când un "acolo" personal devine un "aici", veţi obţine pur şi simplu un alt "acolo" care va arăta din nou mai bine decât "aici".

7.alţii sunt doar imaginea voastră în oglindă
nu poţi iubi sau urâ ceva la cineva decât dacă această persoană reflectă ceea ce voi iubiţi sau urâţi la voi înşivă.

8.ce faci cu viaţa ta depinde numai de tine
deţii toate uneltele şi resursele de care ai nevoie. cum le foloseşti rămâne la aprecierea ta, alegerea îţi aparţine.

9.răspunsurile tale există în tine
răspunsuri la întrebările vieţii se află în tine. tot ceea ce trebuie să faci este să priveşti, să asculţi şi să ai încredere.

10.vei uita toate astea

cherie carter-scott

Punct şi fără majusculă

în ultimul timp am încercat să caut un motiv bine întemeiat pentru inconsecvenţa mea în a scrie pe blog :) un blog pe care am început să postez din dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi lucruri importate. poate că ăsta e motivul pentru care scriu atât de rar. dar poate că lucrurile neimportante pentru mine sunt importante pentru cei care le citesc sau poate că de fapt, au cea mai mare valoare. Şi îmi place să scriu piese de teatru, să-mi imaginez..dar de multe ori mă poticnesc. întâlnesc zi de zi oameni care mă inspiră, care mă hrănesc, şi cresc văzând cu ochii printre oameni care mă iubesc. sunt o iubitoare de oameni..mmm..asta a sunat ca şi cum aş fi spus că sunt o iubitoare de animale. dar e adevărat, îmi plac oamenii şi îmi place să cred că şi eu aduc, la rândul meu, ceva în vieţile lor. sau poate că motivul pentru care n-am mai scris de mult e acela că nu ştiu sigur dacă e bine să scriu cu punct şi fără majuscule. dar azi m-am decis. scrisul cu punct şi cu minuscule e noul meu început.

It's all so quiet, all so clear

Mă bucur să văd că în sfârşit Bucovina a devenit un subiect pe agenda setting. Asta cu ocazia Paştelui, sărbătoare şi moment de linişte. E un sentiment plăcut, atunci când locul de de care aparţii primeşte atenţie în media. Te face să-l apreciezi mai mult.
Deşi nu am abordat niciodată acest subiect, cred că e un moment potrivit să spun că Suceava devine un oraş din ce în ce mai promiţător. Un loc în care vii să-ţi faci amintiri; un loc care îţi lipseşte când eşti departe şi la care te gândeşti, care rămâne imprimat pe retină. Un loc pe care îl iubesc.

Creativ cultural

A fi "cultural creative" a devenit un subiect frecvent pe agenda discuţiilor mouth-to-mouth, dar şi în cadrul conferinţelor şi mă bucură enorm să văd asta. Pentru că de mult mi-am pus problema conştientizării existenţei unei astfel de subculturi care apreciază valorile umane, naturale, care să fie un exemplu de stil de viaţă, de mod de a fi. Un alt exemplu în afară de cel care promovează eludarea valorilor, uitarea lor, aruncarea lor. Un alt pattern, o redirecţionare a valorilor.

Lucrarea The Cultural Creatives: How 50 million People are Changing the World scrisă de Ray şi Andreson a apărut în 2000, iar în 2008, colectivul de iniţiativă de la SNSPA, publică o serie de cercetări privind evoluţia valorilor în societatea românescă. În 2009, subiectul devine din ce în ce mai abordat.
Ce mi se pare important e faptul că, pentru a fi un cultural creative, trebuie să conştientizezi trăsăturile unui cultural creative. Din acest motiv am început să scriu despre asta şi să observ cu atenţie curentul cultural creative. Poate că e momentul să afli că nu esti singurul care crede în altfel de valori şi pe care le promovează, poate că e timpul să prinzi mai mult curaj în acţiunile tale zilnice, pentru că în state sunt vreo 50 de milioane de astfel de oameni, iar în Europa vreo 70-80 de milioane. Află mai multe despre tine, deci, chiar aici http://www.culturalcreatives.org/questionnaire.html .

Stakeholder Forum

Teoria stakeholderilor se pare a fi puternic corelata cu strategia de sustenabilitate a unei companii, indiferent de mărimea sau de profilul ei.
Asta pentru că stakeholderii sunt părţile interesate, părţile afectate de activitaţile unei corporaţii, dar, mai mult decât atât, sunt una din roţile care menţin vertcalitatea, sunt un pilon de susţinere. Browse-uind diverse materiale cu privire la teoria stakeholderilor, am dat peste un forum al stakeholderilor, o bază interesantă de materiale pe care vă invit să le vizionaţi. Enjoy!

http://www.stakeholderforum.org/1index.php

Urme pe oglinzi de bile

Se ia o oglida de bile si trei degete de la mana stanga. Se inmoaie degetele in teciune si apoi se intinde pe oglinda. Apoi se contempla. Se contempla uratul, dezordinea, negrul, urma de amprenta.
De cate ori faci asta, privesti cu atentie urmele. Important e sa fie cat mai mari si cat mai apasate. Intensitatea amprentei pe oglinda de bile spune ceva despre degete. Spune presiune, volum. Este imaginea reflectata a celor trei degete de la mana stanga. Autoportret pe oglinda cu bile. N-are sens sa te privesti in oglinda perfecta. Oglinda de bile cu amprenta de teciune a celor trei degete de la mana stanga spune mai multe despre tine. De ce te cauti perfect oglindindu-te in "ceea-ce-nu-esti" si nu te regasesti in urma degetelor...absenta perfectiunii urmei paleste pe langa plenitudinea imaginii tale complete, oglindite si in final, false.

Rational, pentru idee

Avem idei. Idei vechi care revin, idei noi care pleaca, idei la care ne gandim doar, fara a avea o finalitate practica si idei care se materializeaza. Avem o atitudine fata de ideile noi, dorinta de a le diseca, de a le linsa pe de-antregul, cu scopul de a iesi invingatori. Nu spun ca nu e bine sa tai firul in 4, in 6, in cate vrei. E bine sa analizezi. Si facem asta mereu. De cele mai multe ori analizam pana la distrugere. Intoteauna trebuie sa avem argumente. Argumente care sa ne convinga sa adoptam o idee, un stil. Asta pentru ca rationalul din noi o cere. Pentru ca asa se formeaza sensul; prin argumente bune.
Si mai exista un tip de idei: ideile care mor. Ideile linsate, disecate care raman fara substanta.
Ideea principala este ca suntem populati de toate tipurile de idei enumerate; formam, in ansamblu, o idee generala care le subsumeaza pe restul. Mereu m-am intrebat cum vin ideile..daca exista niste conditii specifice. Probabil ca sunt. Am realizat insa, ca ideile bune vin atunci cand nu te astepti si ca ideile cele mai bune sunt cele mai simple.
Simplu, e ideea cea mai buna.

Orb

Am ajuns la concluzia că e bine ca, măcar o dată pe săptămână, să vezi lumea. Să vezi lumea, adică să priveşti oamenii de pe stradă, din metrou; pentru că prea puţin ne uităm unii la alţii, pentru că, de cele mai multe ori ne învârtim printre oameni ca şi cum am fi într-un banc de peşti, o altă specie. Ar trebui să ne preocupe mai mult asta, dar, la urma urmelor, e ceva care are o valoare infimă. Şi totuşi, un bătrân spunea că infimităţile au cea mai mare valoare...interesante lucruri spun bătrânii, nu crezi? Ei spun tot ceea ce noi, la rândul nostru vom spune;spun tot ceea ce s-a mai spus şi tot ceea ce se va mai spune.
Am plecat de la altceva însă. Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru ceea ce spun bătrânii, ci pentru a vedea lumea. "Şi ce aş putea să văd", mă vei întreba apoi. "Voi vedea oameni care nu mă vor vedea, orbi, voi vedea tot ceea ce nu e de văzut". Şi vei avea dreptate. Pentru că nu vei vedea numai ceea ce îţi doreşti, vei vedea ceea ce nu te aştepţi sau ceea ce nu-ţi vei mai dori să vezi vreodată.

Interdependenta

Klaus Schwab,Director executiv şi iniţiator al World Economic Forum,in Foreign Affairs, Ian./Feb. 2008, sub titlul „Global Corporate Citizenship: Working With Governments and Civil Society”, exprima un punct de vedere interesant: asistam azi la o descreştere a puterii statelor şi a creşterii continue a influenţei companiilor asupra comunităţilor, vieţilor, oamenilor şi mediului. Altfel spus, pe măsură ce puterea statelor slăbeşte, sfera de influenţă a mediului de afaceri se lărgeşte. Concluzia lui Schwab este urmatoarea: "companiile trebuie să se implice în problemele sociale globale. În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că mediul de afaceri nu poate rezolva singur marile probleme globale cum ar fi sărăcia, slaba calitate a educaţiei şi a serviciilor de sănătate. Guvernele sunt primele responsabile pentru aceste servicii publice."

Responsabilitate sociala corporativa dincolo de sticla?

Pe 30 si 31 octombrie am luat parte la dezbaterile oganizate la initiativa lui Cristian Ducu, de Ethical Management, Corporate Strategy si Sustainable Development, o incercare, lipsita de succes, constat din pacate, de a reuni laolalta "oamenii din biblioteci" cu oamenii de afaceri pentru a discuta chestiuni de etica in afaceri. Poate ca absenta celor din urma s-a datorat in mare parte locatiei, Facultatea de Filosofie(un sediu extraordinar, la standarde occidentale..am vrea si la SNSPA un asemenea ambient, dar argumentul ca sediul din Povernei se afla in zona ultracentrala ar trebui sa ne fie suficient pentru a ne multumi cu ce avem). De ce spun asta? Pentru ca poate daca invitatia ar fi fost pentru Hilton sau Mariott, nu m indoiesc ca ar fi venit mai multi manageri. Asta e. Arata-mi un om de afaceri care vine la prima editie a unei conferinte pe tema eticii aplicate, in aula unei facultati...
Dupa cele doua zile am inceput sa ma gandesc serios ca responsabilitatea sociala corporativa are nevoie de o directie. Pana acum, directia sa romaneasca este spre relatii publice. A fi o corporatie care acorda un buget pentru activitatea de CSR echivaleaza, pentru noi, cu a face PR, a te promova, deci a face ceva tot in beneficiul corporativ, si mai putin cel social. Aici recunosc ca ma confrunt cu o dilema..pornind de la premisa ca ceea ce nu e mediatizat in mijloacele de comunicare in masa inseamna ca nu exista, si daca CSR-ul este PR tocmai pentru faptul ca activitatea orientata spre social a unei corporatii este facuta publica, atunci mai putem vorbi de CSR daca acesta nu este facut public? e la fel ca actele de caritate, in ideea ca rezultatul conteaza: donezi bani unui copil foarte grav bolnav pentru ca acesta sa se faca bine si nu tii neaparat ca numele tau sa fie cunoscut. Putem face o comparatie cu CSR-ul? La urma urmei, ce e mai important este rezultatul: un mediu inconjurator mai sanatos, o politica de etica viguroasa...nu conteaza numele. Dar totusi, putem vorbi de CSR dincolo de mediatizarea lui ?

Officer Linebaker

Ce-ar fi daca toate incalcarile de ordin etic dintr-o companie ar fi sanctionate imediaaat???...si nu prin sanctiuni oarecare, ci ci ajutorul lui Terry. Cultura etica s-ar imbunatati oare ? You must see this here :D
http://www.youtube.com/watch?v=oU1jra7RKCQ

Feţe şi peşti

Suntem o mână de feţe. Nimeni nu ştie tot ce ar trebui ştiut despre fiecare, mereu se omite câte ceva...câte un punct, o virgulă. Ce spun şi ce vezi nu e destul pentru ceea ce sunt. Sunt mai mult. Nici nu sunt sigură dacă ar fi bine să se ştie tot. Altfel..unde ar mai încăpea dorinţa mea, nevoia mea de a suferi fără ca nimeni să ştie? Peştii nu suferă decât atunci când nu sunt în apă; este singurul moment în care îşi dau seama că ceva le asigura viaţa. Oamenii suferă numai în apă pentru că ea crează un soi de insuficienţă. O apă în care niciodată nu vor exista destule cuvinte pentru a vorbi.. de asta zic: suntem ca peştii; ne mişcăm buzele pentru a nu spune nimic. Gândirea noastră nu se limitează la cuvintele pe care le vorbeşte, despre care niciodată nu pot avea certitudinea că sunt adevăr. Valoarea cuvintelor este adevărată sau falsă...ăsta e motivul pentru care le folosim. Pentru că adevărul e o obsesie care ne rumegă ideile. Dar uităm că adevărul e relativ, că e mai mult un „nu e”, ideal lipsit de finalitate; uităm că el dă naştere unui haos, decât pune temeliile unei ordini, că răstoarnă.

Suntem feţe bolnave. Cuvintele noastre nasc chinuri şi dureri ale minţii care se forţează să se convingă de ceea ce e adevărat şi necesar suficient...în zadar. Pentru că lumea în care trăim este lumea minţii noastre, lumea cuvintelor lipsite de sens, care zac atârnând de copaci, de oglinzi: cuvinte pe care le plimbăm cu mândrie în lesă. Pentru că feţele noastre sunt prea transparente pentru a ne vedea între noi şi pentru că oricum suntem prea ocupaţi să descoperim adevărul, care apropo nu există şi suficientul, care e, evident insuficient.

alte boabe

Backwards

Păşeam, mă-ntorceam înapoi.

Zâmbeam, mă plângeau lacrimile pe zâmbet.

Plângeam, mă zâmbeau zâmbetele pe lacrimă.

Cântam, se-ntorceau frunzele pe sunet.

Şi apoi vedeam,

Mă rugam mereu în urmă, pe zâmbet, pe lacrimă şi pe sunet.

Ce vezi şi ce te rogi?

M-a întrebat.

Ce urmă, ce zâmbet?

Ce lacrimă şi ce sunt?

Am răspuns întrebând.

Început de reflecţii

Am auzit că totul, totul trebuia să fie altceva,

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva,

Reflexele să fie reflexii.

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor.

Că sferele trebuiau să fie pătrate sau altceva

Şi paginile amurg să scrie, nu altceva;

Chem să vină, să vină la mine

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori.

Reflexele să fie reflexii...

Spuneau că vor veni în nou din nou

Să-i plimbe cu bărci albe

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi.

Încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflecţiilor,

Te închini norilor şi scapi un strop;

Privesc înapoi şi ne-cunosc totul, totul...

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Şi încep să caut, din nou, sfere, pătrate şi reflexii ale reflexelor,

Cu buze văzătoare şi ochi buzitori

Pe cei frumoşi, cei frumoşi, frumoşi;

Sunt atât de departe de frumoşi, cei frumoşi...

Bob de nisip cu inimă de bob de grâu

Eu, curioasă: Te întrebam ce e un bob de nisip…

Tu apoi: În boabe de nisip îşi măsoară zeii nemurirea. Un bob de nisip e…un bob de nisip. Cum e un bob de mazăre, de grâu, de orez. Bobul de nisip intra în categoria boabelor.

Eu din nou: Înţeleg că este o unitate de măsură a incomensurabilului…cum poate fi măsurată nemurirea, de exemplu?

Tu, convingător: Tocami asta e… sunt unele lucruri pe care nu le poţi măsura…pentru că a le stabili o măsură înseamnă a le diminua din grandoare. Atunci foloseşti boabele de nisip…care măsoară incomensurabilul…da.

Eu, nedumerită: Şi…care ar mai fi lucrurile pe care nu le poţi măsura?A!!! Şi nu e măsura o dovadă a existenţei, o proprietate a firii?? Cum poate exista ceva care nu are măsură?

Tu, şoptind: Incomensurabilul este o dovadă mai evidentă că ceva este decât ar putea fi comensurabilul. De pildă, sentimentul că iubeşti o fiinţă…poate fi măsurat prin mulţimea faptelor pe care le faci pentru ea, prin mulţimea sentimentelor de bine pe care te face să le trăieşti…însă e o stare incomensurabilă totuşi…Niciodată nu poţi să exprimi profunda gratitudine faţă de ea…nu există destule cuvinte care ar putea fi rostite… prea multe clişeuri ne doboară.

Eu: Înţeleg acum…E ca atunci când mi-ai spus că, dacă mi-ai mărturisi că te-ai îndrăgostit de mine, ar fi un clişeu, dar ar fi adevărat…sentimentul pe care îl ai pentru mine intră în categoria incomensurabilelor..

Tu din nou: Incomensurabil pentru că nu se poate contoriza în cuvinte…incomensurabil pentru că nu are limite pentru a putea fi măsurate…

Eu: Se poate aplica regula bobului de nisip …

Tu: Mai trebuie să ştii despre boabele de nisip că ele stau mereu cu alte boabe laolaltă, formând grămezi. O grămadă e formată din cel puţin două boabe de acelaşi fel…

Eu: Adică…hmmm..şi dacă găsesc un bob de nisip într-o grămadă de boabe de grâu?

Tu: Atunci bobul de nisip e pierdut într-o grămadă de boabe de grâu, în mod voluntar.

Eu, cu uimire: Cum face pentru a reveni la grămada sa? Cum o va recunoaşte când va dori să se întoarcă?

Tu, cu inima mare: Nici o grămadă nu este conştientă de boabele sale. Ea nu ştie că este o grămadă decât atunci când nu mai există, când boabele o părăsesc pentru ceva mai bun. Boaba aceea de nisip pe care ai găsit-o în grămada de grâu îşi va fi dorit să fie acolo. Ştii…există momente când toate boabele se maturizează.. Când se întâmplă asta, ele părăsesc grămada din care faceau parte, pentru că, de fapt, în sinea lor, se identifică cu o alta. Atunci, boabele acestea vor forma o grămadă nouă.

Eu, întrebătoare: Bine dar…de ce nu s-a alăturat unei alte grămezi de nisip..boaba de nisip?

Tu, hotărât: Pentru că toate grămezile de nisip sunt la fel…ele au aceeaşi filosofie de viaţă…Filosofia de viaţă a grămezii de nisip este: “umple un gol pe care nimeni nu-l vede”; pe când filosofia grămezii de grâu este: “fii de folos pentru cine are nevoie să te semene pentru a te naşte iar”.

Eu: Filosofii diferite…mă gândesc acum că cea a grămezii de nisip ar putea fi prea puţin pentru un bob de nisip care vrea să îşi depăşească condiţia.

Tu, din nou: Filosofia bobului de grâu înseamnă recunoaştere, reinventare, aşteptarea revenirii…Ceea ce, pentru bobul de nisip, va fi un scop la un anumit moment dat al maturităţii sale.

Eu: Dar ce se întâmplă dacă bobul de nisip nu este primit de grămada de grâu? Până la urmă…un bob de nisip nu va fi niciodată un bob de grâu.

Tu: Ei bine…ştii însă ce cred? Cred că… un bob de nisip poate fi un bob de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu.

Eu, şoptit: Atunci,eu pot să spun că ceea ce mă faci tu să fiu este echivalent cu o grămadă de boabe de nisip, dar cu o inimă de bob de grâu. Incomensurabil…

ER

I

Eleanor: Rosai…Dar tu ce crezi?

Rosai: Ce să cred despre ce ?

Eleanor: Despre ea .

Rosai: Care ea ?

Eleanor: Ei, cum care ea ?

Rosai : Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Eleanor:Vai! Despre ea…EA, EA! Mie mi se pare că a început să ne invadeze. E prea mult pentru noi. Tu…tu ce crezi despre ea ??

Rosai: Înţelege că nu pot să răspund…nu am toate cunoscutele. Nu ştiu cine este ea, nu ştiu ce face, nu ştiu ce speranţe are. Nu ştiu ce vrea, cine a recomandat-o.

Eleanor: Credeam că tu ştii mai multe. A început să apese greu pe noi. Respir din ce în ce mai greu.

Rosai: Ceea ce nu te omoara te seduce, ştii cum se spune..

Eleanor: Eu ştiam altfel…ce nu te omoară te face mai puternic.

Rosai: Ceea ce te face mai puternic te sedează…intri într-un fel de somn adânc…din care nu te mai poţi trezi. Mi s-a întâmplat şi mie odată. Simţeam că plutesc…totul avea alte forme, cerul era o stea şi norii abisuri. Intram într-o horă..un dans în care ne ţineam strâns de mână. Şi apoi mă aflam la marginea unei prăpăstii. Mă ţineam într-un fir de aţă albă…Toate sunt cusute cu aţă albă…de unde atâta aţă albă? Cine o produce? Mi-ar trebui o duzină de papiote de aţă albă…

Eleanor: Aţa neagră nu merge?

Rosai: Păi nu se vede bine…Aţa albă e albă ca să se vadă.

Eleanor: Se vede numai când e cusută pe negru…Şi invers, aţa neargă s-ar putea vedea numai atunci când e pe alb.

Rosai: Totuşi, prefer aţa albă..sunt mai multe lucruri negre de cusut decât albe ca s-o folosesc pe cea neagră.

Eleanor: Oaia neagră…de ce e neagră? De ce nu e albă? De ce oaia neagră a turmei?

Rosai: Pentru că cele negre sunt mult mai rare decât cele albe…

Eleanor: Mă ntreb…oare oile negre au conştiinţa că sunt oi negre? Pentru că eu nu cred că ele ştiu…eu cred că ele se cred oi şi atât. Tu ce crezi că eşti?

Rosai: Eu…am aripi. Atât ştiu despre mine. Nimic mai mult, nimic mai banal…Sunt o chestie cu aripi.

Eleanor: Câte sunt ? una…două..două aripi! Ai două aripi…imense. Ai putea să mă cuprinzi cu ele şi să mă ţii acolo. Crezi că se molipseşte? Să ai aripi? Vreau să am şi eu! Dar vreau mai multe!! O duzină de aripi!!

Rosai: Aripile se primesc de la început. Dacă nu le ai, nu le ai şi gata!

Eleanor: Nu se pot comanda? Nu se pot implanta..pui de aripi care să-mi crească şi mie în dreptul umerilor care acum îmi par atât de grei…ce umeri uşori aş avea dacă ar fi o duzină de aripi!! Ca o duzină de trandafiri!! Gata! Ştiu ce vreau de ziua mea! Vrei să-ţi spun? Uite, de ziua mea vreau să primesc o duzină de aripi!

Rosai: Aripile nu se pot oferi în dar. Aripile nu se pot cumpăra de nicăieri…nu poţi să mergi la aripărie aşa cum te duci la florărie şi să spui: “daţi-mi vă rog, o duzină de aripi”…

Eleanor: Trebuie să existe o aripărie pe undeva…de unde se importă oare? Unde cresc ele??

Rosai: De ce nu înţelegi…nu poţi să ai aripi doar pentru că vrei să ai aripi! Nu se dobândesc…

Eleanor: Dar ia ..uite-te mai atent la umerii mei…nu e nici o urmă de aripi? Poate că sunt mici, mici de tot…

Rosai: Nu…nu sunt.

Eleanor: Şi asta ce mă face să fiu? Te pomeneşti că vreo dezaripată ceva? Dar dacă tu nu vezi bine? Ar trebui să privesc o oglindă…ea mi-ar spune sigur dacă am sau nu aripi. Adu-mi-o! Despre ea este vorba…

Rosai: Să ştii că oglinda te minte uneori…

Eleanor: Şi tu mă poţi minţi la fel de bine.

Rosai: Da dar, oglinda te poate face să pari alta. Eu zic să te gândeşti bine înainte să faci asta. E o chestiune de viaţă şi de moarte.

Eleanor: Dacă oglinda mi-ar arăta aripile, atunci aş putea muri de fericire şi aş putea trăi mai departe…Cât de tare apasă…

II

(Aşezată în faţa unei oglinzi ovale, mare, Eleanor vorbeşte cu ea însăşi:)

Ea e... Mă aşteptam să-mi arăţi aripile (ridică din umeri; umărul drept, apoi umărul stâng)...nu o adunătură de culori neaoşe şi rebele, care nu-şi mai încap în forme (se aşează pe spate, jos, întinde braţele în lateral mimând că ar avea aripi, caută să le simtă).

(se întoarce cu faţa la oglindă): Uite..ochiul meu drept e mai albastru decât ochiul meu stâng...şi buza mea de sus e mai mică decât cea de jos...şi mâinile mele mici (îşi priveşte mâinile, le arată oglinzii:) Mâinile mele mici care şi-au dorit atât de mult să ştie să cânte la pian...eu cred că mâinile oamenilor spun multe despre ei..mâinile definesc (privindu-le în continuare cu pasiune) . Nu pot să spun exact..dar ştiu că toate mâinile au o poveste...mâinile ţin un secret; ele sunt tot ceea ce ţi-ai dori să fii. Mâinile mele, de exemplu...sunt mâini de om cu aripi; mâini mici, infinite..mâini care îţi pot contura chipul şi mâini care te pot ţine strâns, fără a-ţi da drumul vreodată... dar unde sunt aripile?…Trebuie să fie pe undeva. Imposibil…arată-mi aripile!

Rosai (ironic): Ei? Ţi-ai văzut aripile? Ce ţi-a arătat veritabila oglindă?

Eleanor (dezamăgită, uitându-se peste umeri): Ştiu că am aripi…doar că nu se văd cu ochiul liber. Simt că le am! Oglinzile nu arată întotdeauna tot! Rămâne cu ochii aţintiţi în oglindă. Privindu-se, ea intră într-o altă lume, în lumea oglinzii.

Eleanor: Uite-le! (aripi mari, albe îi apar în prelungirea umerilor perlaţi). Frumoasele mele aripi!

Rosai: Eleanor! Trezeşte-te! Oglinda te trage în lumea ei! Eleanor! Tu nu ai aripi, Eleanor!! Oglinda te face să vezi ceea ce vrei tu să vezi…Ea e cea care apasă.

Eleanor: Nu e drept..De ce să fii numai tu cel cu aripi? De ce îmi iei aripile, sfidându-le existenţa! De ce nu crezi în aripile mele? Aripile mele albe…Oglinda le arată atât de clar, iar tu…tu nu le poţi vedea, Rosai…

Rosai: Eleanor, tu eşti o inimă! Eşti o inimă care pompează viaţa! Tu nu poţi să ai aripi! Tu dai viaţa şi iei viaţa…eşti prima şi ultima care bate în ritmul secundarului.

Eleanor: Inimile pot avea aripi! Voi fi o inimă înaripată…nu o inimă simplă.

Rosai: Eleanor, aripile mele sunt pentru a te ţine pe tine. Sunt aripi pentru o inimă! Iar tu eşti o inimă pentru două aripi…nu poţi să schimbi ceea ce ţi-a fost dat să fii! Dacă faci asta, dintr-o ambiţie nebună de a avea şi tu aripi ca ale mele…mă vei distruge; pentru că, vezi tu, aripile mele nu pot exista fără ca inima ta să fie aşa cum e acum. Nu vei mai fi o inimă..vei fi o inimă înaripată…iar rostul meu se va spulbera. Ah, oglindă!

Eleanor: Oglinda arată ceea ce trebuie. Arată ceea ce sunt. Oglinda…(se apropie prea mult, oglinda se sparge, încetează a-şi mai vedea aripile) Aripile mele…Rosai! Aripile mele sunt bucăţi!

Rosai: Inima mea…

Eleanor: M-am apropiat prea mult..

Rosai: Oglinda se sparge şi atunci, imaginea din ea sare în mii de bucăţi. Important este ce rămâne din tine după ce te-ai privit. Tu..eşti o inimă. Şi vei rămâne o inimă…care îmi sedează aripile, care nu mă omoară, dar care mă face de o mie de ori mai puternic.

Oglinzile se sparg, o inimă rămâne o inimă şi atât, iar aripile lui Rosai rămân scutul inimii lui Eleanor.

how they play

Cand privesc un animal care se joaca, stand la panda si apoi, de-o data, napustindu-se, ma gandesc cu ce suntem noi, „astia” diferiti de el. Imi vine clar in minte ce spun mare parte din manualele despre comunicarea umana, ca ceea ce ne distinge de el e capacitatea noastra de a emite si recepta simboluri; abilitatea dea a coda si de a decoda sensuri, deci posibilitatea de a atribui un sens comun fiecarui element care ne compune "simfonia". Comunicarea umana e ca o simfonie clasica. Diferenta majora insa, e-n originea ratiunii. Ratiunea animalului are punctul de plecare in instinctul de supravietuire; motiv pentru care tot ceea ce face este pentru a supravietui. Ratiunea animala e condusa de lupta pentru putere: violenta e inerenta si apare atunci cand vine vorba de hrana, de inmultire si de teritoriu. In orice caz, ratiunea de a fi a animalului este aceea de a exista.
Pentru noi, "astialaltii", din cauza simbolului, ratiunea de a exista e completata de aceea de a semnifica. Omul exista si semnifica; insusi faptul ca exista nu e de ajuns pentru a spune ca el si semnifica. Instinctul de supravietuire, as zice, e completat de un instinct de a simboliza, sau, altfel zis, instinctul de suprevietuire e instinctul de simbolizare. Mathematically speaking,omul exista daca si numai daca emite si recepteaza sensuri. Sensul sau e insusi sensul. Sensul animalului e instinctul de supravietuire. Nimic nou sub soare.

"Vă dorim călătorie plăcută !"

nu vreau să comentez ambuteiajele care se formează în Bucureşti atunci când plouă...toată lumea face asta şi e normal să te revolţi pentru asta: nu ajungi la timp, stai ore întregi în autobuz cu nişte necunoscuţi care suspină şi încep să dea din picioare de nervi...mi s-a părut amuzant..probabil pentru că eu nu mă grăbeam să ajung undeva...dar cel mai amuzant a fost când, după o oră de stat în 385 pe un traseu pe care în mod normal se fac 5 minute, intră urmăroarea frază: "vă dorim călătorie plăcută!". Pentru câteva minute, toată lumea, încruntată şi agitată, a zâmbit...un zâmbet ironic, e adevărat, dar un zâmbet, un zâmbet conspirativ...E adevărat că situaţia în care toţi ne aflam...ne-a determinat să receptăm mesajul ratb-ului într-un mod ironic...şi atunci m-am gândit: dece să nu aibă ratb ul în situaţii de genul ăsta anumite mesaje, cu un conţinut comic, pe care să le difuzeze? Unora s-ar putea să nu le ardă, dar măcar le-ar mai distrage atenţia ...şi nu ar mai avea atât de multe riduri..